Nu stiu exact ce-mi doresc. Sa vad lumanari aprinse, sau sa nu le vad deloc. Nu sunt o persoana credincioasa, dar nici nu neg ca atunci cand intru in biserica (rar), ma cuprinde o emotie, un fior, si multe amintiri ale celor ce nu mai sunt. A, si de fiecare data aud in timpan cantece gregoriene, bisericesti.
De fiecare data vreau sa aprind o lumanare, o lumina. Ca cei pentru care aprind sa stie ca sunt alaturi de ei. Poate e un gest prea subtil si necunoscut lor, si poate ar trebui sa le arat, lor, celor vii, ca tin la ei si ca ii iubesc… dar cateodata ego-ul sau ceva din mine considera un gest prea afectuos, ca nu e de mine. Si se intampla sa regret ca nu am facut ceea ce de fapt gandesc si simt. De asta poate uneori sunt judecat gresit… poate 
Oricum, cred ca senzatia pe care o am cand aprind lumanari si le infig in ceara cea topita o mai am cand dau banutzi oamenilor nevoiasi. E un fel de eliberare, si simt asta si pe fata lor.
Asa ca prefer ca lumanarile sa fie aprinse. pentru cei vii, pentru cei ce nu mai sunt, si pentru mine.
v.
Eu sunt Vlad. Foarte simplu pana aici. De fapt, nici nu scriu lucruri complicate. Sunt lucruri inspirate din viata reala, aventuri hazlii, lucruri marunte observate in fiecare zi, ganduri ascunse si simtaminte interzise.