Nu vreau sa scriu de vacanta, nu imi mai place iarna in Bucuresti, nu mai vreau sa aud de concediu.
Vreau sa ma duc la mare…. sa fiu la apus. Sa nu mai fie nimeni pe plaja decat eu (acum ca toti de langa mine au plecat). Sa simt adierea vantului, sa intru in apa si sa inot pe fundul marii la nesfarsit, intr-o liniste profunda. Sa imi simt inima si bratele usoare, sa ma apese presiunea adancului, sa ma zgarie coralii vechi de cand lumea pe burta. Sa ma ranesc, sa simt durerea dar si ca traiesc cu adevarat. Ca asa e viata, plina de pericole dar si de finaluri fericite. Si cand nu mai pot, cand nu mai am suflu si putere, sa ies la suprafata si sa ajung intr-un ochi de apa - stanca, de unde soarele sa mi se para ca o moneda de un euro. Si sa ma dezmierde pe fata sarata, sa ma linisteasca si sa-mi inchide ranile, sa imi aminteasca de “good ol’ days”, sa am deja-vuuri, sa imi dea speranta dar si raspunsuri.
De ce sa fac toate astea? Fiindca pot sa visez - dintr-o cladirea alba in centru, dintr-un birou cu geam mat, uitandu-ma spre tavanul fals - spre mai bine. Pentru toata lumea.
see ya’,
v.
Eu sunt Vlad. Foarte simplu pana aici. De fapt, nici nu scriu lucruri complicate. Sunt lucruri inspirate din viata reala, aventuri hazlii, lucruri marunte observate in fiecare zi, ganduri ascunse si simtaminte interzise.
faina poza, eh, si e zapada afara…i m not able to dream these days